Într-o dimineaţă, stăpânul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

„Trebuie să fie tare bune merele acelea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.

Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.

Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”.

Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.

Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

via

Un maestru a plecat cu ucenicul sau în junglă. Chiar dacă era în vârstă, îşi făcea drum cu agilitate, în timp ce discipolul tot aluneca şi cădea de multe ori. Tânărul se ridica şi mormăia mânios de fiecare dată dar continua să-şi urmeze maestrul. După o bună bucată de drum, au ajuns într-un loc sacru. Fără să se oprească o clipă, maestrul s-a întors pe drumul pe care veniseră.
“Nu m-ai învăţat nimic astăzi,” spuse novicele, după ce căzuse a mia oară.
“Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuÅŸit să-l înÅ£elegi,” spuse vraciul. “ÃŽncerc să te învăţ cum să înfrunÅ£i greÅŸelile în viaţă.”
“Åži cum ar trebui să le înfrunt?”
“ÃŽn acelaÅŸi fel în care ar fi trebuit să înfrunÅ£i fiecare căzătură,” răspunde vraciul. “ÃŽn loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să încerci să înÅ£elegi ce te-a făcut să aluneci înainte.”

Discipolii meditau asupra unui dicton al lui Lao Tze: „Cei care cunosc, nu spun. Cei care spun, nu cunosc.”
Când maestrul a intrat, ei l-au întrebat ce semnificaţie au aceste cuvinte.
Maestrul i-a întrebat: „Care dintre voi cunoaÅŸte parfumul trandafirilor?”
Toţi au ridicat mâna.
Apoi le-a spus: „ExprimaÅ£i-l în cuvinte!”
Toţi au rămas tăcuţi.

- Spune-mi un singur efect practic, concret, al spiritualităţii, i s-a adresat scepticul, gata de o dispută filosofică.
- Iată unul, i-a răspuns Maestrul. Când cineva te insultă, îţi poţi ridica spiritul la o înălţime la care insulta nu mai poate ajunge.

Filosoful Diogene îşi lua cina, care consta din pâine şi linte. Aristippus, un alt filosof, care trăia în permanenţă într-un confort considerabil întrucât îl omagia în permanenţă pe rege, i-a spus cu ironie:
„Învaţă ce înseamnă supunerea faţă de rege şi nu vei mai fi nevoit să trăieşte cu linte.”
Diogene i-a răspuns prompt:
„Învaţă să trăieşte cu linte şi nu vei mai fi nevoit să-l linguşeşti pe rege.”
via
–
Diogenes and Alexander the Great

ra odata un cioplitor in piatra nemultumit de el si de viata pe care o ducea.
Intr-o zi a trecut pe langa casa unui negustor bogat si prin poarta deschisa a vazut multe avutii si oaspeti importanti.
- Cat de puternic trebuie sa fie negustorul acesta! s-a gandit cioplitorul in piatra. A devenit foarte invidios. Si-ar fi dorit sa fie istarit ca acel negustor. N-ar mai trebui sa traiasca viata unui cioplitor amarat.

Spre marea lui surpriza, deodata deveni negustorul insusi, bucurandu-se de mai multa bunastare si putere decat ar fi visat vreodata sa aiba, invidiat de cei mai putin instariti decat el. Dar curand un functionar de rang inalt a trecut pe-acolo intr-o lectica, insotit de o multime de slujitori si escortat de soldati batand tobele. Oricine, indiferent cat era de bogat, trebuia sa se incline adanc in fata procesiunii.
- Cata putere are acest om! s-a gandit negustorul. Mi-as dori sa fiu un asemenea functionar de rang inalt!

Si a devenit un inalt functionar transportat peste tot in lectica lui impodobita, urat si temut de oamenii din jur care trebuiau sa se inchine pana la pamant cand trecea el. Era o zi torida de vara, iar oficialul se simtea foarte nemultumit in lectica lui lipicioasa. S-a uitat sus la soare. Stralucea mandru pe cer fara sa-i pese de prezenta lui.
- Cat este de puternic Soarele! As dori sa fiu chiar eu Soarele!

Si a devenit soare stralucind mandru desupra tuturor, parjolind campiile, blestemat de fermieri si de lucratori. Dar un nor imens negru s-a asezat intre el si pamant, asa incat nu-si mai putea arunca lumina peste tot ce era dedesubt.
- Ce puternic este acest nor de furtuna s-a gandit el. Mi-as dori sa fiu un nor!

Si a devenit un nor inundand campuri si sate, blestemat de toata lumea. Dar curand norul a fost dat la o parte de o forta mai mare, vantul.
-Mi-as dori sa pot fi vantul!

Si a fost vantul, doborand tiglele de pe acoperisuri, scotand copacii din radacini, urat si temut de toti care se aflau in calea lui. Dar dupa un timp vantul a dat peste un lucru pe care nu l-a putut misca din loc, oricat de tare ar fi suflat: o stanca inalta.
- Ce puternica este aceasta stanca. As dori sa pot fi o stanca!

Si a devenit o stanca, mai puternica decat orice altceva pe pamant. Dar cum statea acolo, a auzit sunetul unui ciocan batand in piatra tare si a simtit ca ceva se schimba.
- Ce poate fi mai puternic decat mine, care sunt o stanca? s-a gandit el.

S-a uitat in jos si a vazut departe, dedesubt, silueta unui cioplitor.

via

here was once a stone cutter who was dissatisfied with himself and with his position in life.

One day he passed a wealthy merchant’s house. Through the open gateway, he saw many fine possessions and important visitors.
- How powerful that merchant must be! thought the stone cutter.
He became very envious and wished that he could be like the merchant.

To his great surprise, he suddenly became the merchant, enjoying more luxuries and power than he had ever imagined, but envied and detested by those less wealthy than himself. Soon a high official passed by, carried in a sedan chair, accompanied by attendants and escorted by soldiers beating gongs. Everyone, no matter how wealthy, had to bow low before the procession.
- How powerful that official is!” he thought. I wish that I could be a high official!

Then he became the high official, carried everywhere in his embroidered sedan chair, feared and hated by the people all around. It was a hot summer day, so the official felt very uncomfortable in the sticky sedan chair. He looked up at the sun. It shone proudly in the sky, unaffected by his presence.
- How powerful the sun is! he thought. I wish that I could be the sun!

Then he became the sun, shining fiercely down on everyone, scorching the fields, cursed by the farmers and laborers. But a huge black cloud moved between him and the earth, so that his light could no longer shine on everything below.
- How powerful that storm cloud is! he thought. I wish that I could be a cloud!

Then he became the cloud, flooding the fields and villages, shouted at by everyone. But soon he found that he was being pushed away by some great force, and realized that it was the wind.
- How powerful it is! he thought. I wish that I could be the wind!

Then he became the wind, blowing tiles off the roofs of houses, uprooting trees, feared and hated by all below him. But after a while, he ran up against something that would not move, no matter how forcefully he blew against it – a huge, towering rock.
- How powerful that rock is! he thought. I wish that I could be a rock!

Then he became the rock, more powerful than anything else on earth. But as he stood there, he heard the sound of a hammer pounding a chisel into the hard surface, and felt himself being changed.
- What could be more powerful than I, the rock? he thought.

He looked down and saw far below him the figure of a stone cutter.

via

There was once a king who offered a prize to the artist who could paint the best picture of peace. Many artists tried. The king looked at all of the pictures. After much deliberation he was down to the last two. He had to choose between them.

One picture was of a calm lake. The lake was a perfect mirror for the peaceful mountains that towered around it. Overhead, white clouds floated in a blue sky. Everyone who saw this picture said that it was the perfect picture of peace.

The second picture had mountains too. These mountains were rugged and bare. Above was an angry gray sky from which rain fell. Lightening flashed. Down the side of the mountain tumbled a foaming waterfall. This did not appear to be a peaceful place at all. But, when the king looked closely, he saw that behind the waterfall was a tiny bush growing in the rock. Inside the bush, a mother bird had built her nest. There, in the midst of the rush of angry water, sat the mother bird on her nest. She was the perfect picture of peace.

The king chose the second picture. “Because,” he explained, “peace is not only in a place where there is no noise, trouble, or hard work. Peace is in the midst of things as they are, when there is calm in your heart. That is the real meaning of peace.”

via

” Nici o picatura nu are nici o valoare” spuse picatura din mijlocul oceanului.

photo

Chinese story, kind of a Taoistic story about a philosophic farmer.

One day, the farmer’s horse ran away, and all the neighbors gathered in the evening and said ‘that’s too bad.’
He said ‘maybe.’
Next day, the horse came back and brought with it seven wild horses. ‘Wow!’ they said, ‘Aren’t you lucky!’
He said ‘maybe.’
The next day, his son grappled with one of these wild horses and tried to break it in, and he got thrown and broke his leg. And all the neighbors said ‘oh, that’s too bad that your son broke his leg.’
He said, ‘maybe.’ The next day, the conscription officers came around, gathering young men for the army, and they rejected his son because he had a broken leg. And the visitors all came around and said ‘Isn’t that great! Your son got out.’
He said, ‘maybe.’

Traducere in l. romana.

O femeie obisnuia sa aduca apa de la raul din apropiere pana acasa cu ajutorul a doua vase mari, atarnandu-le la cele doua capete ale unui lemn pe care il ducea in spate.

Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea acasa intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea pe jumatate gol. Timp de doi ani, acelasi lucru se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa.

Bineinteles, vasul cel bun era mandru de realizarile sale. Insa bietului vas crapat ii era atat de rusine de imperfectiunea sa, si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit! Dupa acest timp, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor:

-Ma simt atat de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!

Femeia a zambit, privind cu drag catre el:

-Poate ai observat ca pe partea ta de drum sunt flori, insa pe partea cealalta nu? Pentru ca am vazut defectul pe care il ai, am plantat seminte de flori pe partea ta. In fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori… daca nu ai fi fost asa cum esti, n-ar fi crescut aceste frumuseti care sa imi lumineaze casa!

via

A woman had two large pots, each hung on the ends of a pole, which she carried across her neck. One of the pots had a crack in it while the other pot was perfect and always delivered a full portion of water at the end of the long walk from the stream to the house. The cracked pot arrived only half full.

For a full two years this went on daily, with the woman bringing home only one and a half pots of water. Of course, the perfect pot was proud of its accomplishments. But the poor cracked pot was ashamed of its own imperfection, and miserable that it could only do half of what it had been made to do.

After 2 years of what it perceived to be bitter failure, it spoke to the woman one day by the stream.

- I am ashamed of myself , because this crack in my side causes water to leak out all the way back to your house.

The old woman smiled,

- Did you notice that there are flowers on your side of the path, but not on the other pot’s side? That is because I have always known about your flaw, so I planted flower seeds on your side of the path, and every day while we walk back, you water them. For two years I have been able to pick these beautiful flowers to decorate the table. Without you being just the way you are, there would not be this beauty to grace the house.

via